,,Din acele timpuri nu ştiu prea multe, dar pot să povestesc din cele cunoscute de la părintii meii, care au fost şi ei victime ai sistemului comunist de atunci.
În anul 1940 când Basarabia a fost cedată Uniuni Sovetice, de către România, pe întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru a venit, armata română, pentru a elibera Basarabia de ocupaţiile ruseşti, acestă operaţiune, avuse loc şi la noi în sat, în anul 1940. În acelaşi an a avut loc un bombardament asupra satului, ruşii au dat bombele pentru a alunga armata română din sat. Din cele povestite de tatăl meu, atunci au murit foarte mulţi săteni nevinovaţi, care se aflau întâmplător, la momentul acela în preajma celor întâmplate pe cei decedaţi îi duceau cu căruţa. Tot în anul 1940 are loc prima deportare, în care au fost exzilaţi şi oameni din sat, fiind luaţi de NKVD, unde au fost închişi în beciurile din satul Baimaclia, acolo au fost găsite cadavre, din sat nu se ştie câte persoane au fost omorâte, doar un singur om din sat a săpat, fugind din acele beciuri, după câte mi-au spus părinţii era din familia Velciug. În anul 1941 pe data de 12-13 iunie are loc în sat o altă nenorocire, trei familii din sat, sunt ridicate pe front, bunelul meu Cioroi Constantin, împreună cu 7 membrii din familie, dintre care şi mama mea, care pe atunci avea 8 ani, bunelul meu Creţu Iacob, împreună cu 6 persoane, dintre care şi tatăl meu, care avea pe atunci 12 ani, doar 3 membrii au rămas în sat şi familia Cealîcu. Securiştii, care erau înarmaţi, au venit în toiul nopţii şi i-au luat prin surprindere, doar cu hainele care erau pe ei, altceva nu le-a mai dat voie să ieie. Tata îmi povestea că bunelul avea lacrimi în ochi când i-au luat şi nu-l mai văzuse până atunci plângând, îi era jale că lasă în urmă, munca agonisită de o viaţă şi că îi duc cine ştie unde. În aceiaşi noapte, din sat, i-au dus la staţia feroviară Bender-Tighina, de acolo bărbaţii au fost urcaţi în alt vagon, cu pretextul să semneze nişte acte, iar femeiile cu copii în alt vagon şi au fost duşi în Kazastan, vagoanele erau petru marfă, pe drum mureau oamenii, copii, iar ca să scape de cadavru îi aruncau din mers pe drum. Motivul ridicării buneiilor mei a fost unul politic, bunelul Cioroi Constantin Alexandru a fost primar în sat şi membru al partidului Ţărănist, iar bunelul Creţu Iacob Vasile, tot a fost primar în sat şi membru al partidului Cuziştilor. Judecata lor a fost în anul 1942 în iulie, pedeapsa fiind câte 5 ani de lagăr pentru fiecare, însă la scurt timp după ce au fost judecaţii au decedat ambii, din motive necunoscute... Părinţii mei au trăit în tot acest timp, într-un sătuc, numit Cealcarî, unde locuiau nemţi, cazaci, ceceni, ucraineni. Între timp, acolo, au murit 3 fraţii de a lui tata, din cauza bolilor şi a mizeriei, pentru a prinde ziua de mâine, munceau, de la mic la mare, cum ar fi îngrijitor la ferma de vite, iar plata era foarte mică, câţiva copeici. Între timp, părinţii mei Creţu Simion şi Cioroi Maria, s-au căsătorit, iar în exilul părinţilor mei m-am născut eu, un frate şi o soră care acum nu mai sunt în viaţă. În anul 1956 are loc reabilitare parţială a părinţilor mei, fără ca să se restituie averea, iar în toamna anului 1957, am venit în satul natal al părinţilor, casele buneilor rămase în sat au fost luate de KVD.
La revenirea în sat preşedintele solsovetului sătesc, ne-alunga din sat. La început am locuit într-o baracă, unde trăiau mai multe familii, cu timpul părinţii mei au construit o casă din pământ, la care am locuit acolo până când m-am căsătorit şi mi-am construit casă, în Cahul... Reabilitare totală a părinţilor şi rudelor mele, a avut loc în anul 1992, restituindu-se şi o parte din avere.
Prea multe nu ştiu ce s-a întâmplat în sat în acest timp cât am fost în Kazastan, dar câte ceva am auzit de la săteni. În anul 1946-1947 a fost o foamete mare atât în Coştangalia, cât şi întreaga ţară, ţăranul era nevoit să deie dare la stat, că dacă nu era bătut sau îi lua cu forţa tot ce avea pe acasă, atunci au murit foarte mulţi oameni, îmi povestea cineva, că mureau oamenii mergând pe drum, era un cimitir comun, unde familii întregi erau îngropate. Când am venit, biserica era deja închisă, de către sistemul comunist, s-a redeschis abia în anul 1989. Au fost ani greu de dus pentru buneii şi părinţii noştri, au murit copii, lume nevinovată, pentru că aşa era regimul comunist de atunci, necruţător, să ne rugăm la cel de sus să nu mai ştim de aşa vremuri...”
2. Munteanu Vasile, pensionar, s-a nascut în anul 1937 în satul Coştangalia, a terminat 4 clase la şcoala din localitate, a lucrat ca paznic la ,,Tractornâi Brigad” din sat între anii 1980-1990.
,,Au fost timpuri foarte grele, eram mic când s-a întîmplat toate nenorocirile care s-au abătut asupra satului, dar îmi mai aduc aminte lacrimile mamei mele şi grijile ce le purta pentru noi. Ţin minte că în anul 1940 în sat la noi veniseră armata română, dar şi armata sovietică, aveau şi tancuri. Împreună cu fraţii mei şi încă cu nişte copii din mahalauă ne duceam să vedem tancurile, pînă atunci nu mai văzuserăm niciodată tancuri, ne era interesant să vedem aşa ceva în sat la noi, iar apoi soldaţii ne alungau de acolo. Mare dure a fost, când satul a fost bombardat, un avion trecuse deasupra satului, iar un om din sat a tras cu puşca în el, iar peste o bucată de vreme s-a întors înapoi şi a aruncat cu bombe deasupra satului, atunci lumea vorbeau că avionul era a ruşilor şi că a bombardat ca să alunge armata română din sat. Atuncii au murit o grămadă de oamenii, mulţii au fost răniţi şi-au rămas invalizi pe toată viaţa, Moraru Tudora, Popov Gheorghe, fratele meu Ion Munteanu, dar el a murit în anul 2002, mulţi au fost, dar nu-i mai ţin minte. În anul 1941 altă nenorocire a venit peste sat, au fost ridicate pe front 3 familii din sat, familia Cealîcu, familia Creţu şi familia Cioroi. De când fusese acele deportări din sat, noi eram cu frică tot timpul, ca nu cumva să vină şi la noi ruşii şi să ne ducă. În anul 1945, biserica din sat a fost închisă, când au venit autorităţile să o dărâme, oamenii din sat s-au adunat la biserică şi s-au opus demolării ei, altfel biserica era să fie dărmată.
De parcă cele întâmplate erau puţine, ca în anul 1946, în sat s-a abătut o mare foamete, nu era destulă seceta care fusese, de bine sau de rău oamenii au mai strâns de pe deal câte ceva, destul cât să supraveţuiască, dar au venit activiştii şi luau de la oameni cu forţa tot ce aveau pe acasă, au luat şi pământurile oamenilor, iar pământul pentru ţăran este sfânt, nuştiu cum de-am trecut peste ea. Ţin minte ca şi acum, când mama ne punea pe masă te miri ce, nu mânca ea ca să avem noi ce mânca, uneori ne dădea ciocălăii rămaşi din anii trecuţi, îi usca, iar noi pe urmă îi sfărmam cu ciocanul, până devenea mărunţi şi îi treceam prin râşniţă, mai puneam o mâină de crupe dacă era, adăugam apă, foarte rar şi lapte, alteori mâncam chiar şi frunze de salcâm, de curechi sau lobodă. În acel an mureau copii, părinţi, se prăda, se furau unii de la alţii, se făcea tot felul de fărădelegi, oamenii mâncau şi câinii, se auziseră că pe o mahala din sat a ajuns să se mânânce om cu om, în anul acela au murit mulţi oamenii nici nu mai aveau unde să-i îngroape. Foametea s-a terminat în anul 1947, tot în acelaşi an s-a deschis în sat la noi colhozul, lumea din sat era nevoită să lucreze pentru colhoz, pe lângă casă nu mai aveau nimic, pământurile le fusese luate, iar cine se impunea să intre în colhoz, erau arestaţi sau bătuţi. Zilele de lucru în colhoz erau socotite în trudozile,iar plata pentru o zi de muncă era răsplăttită cu un kilogram de grâu pe zi. Oamenii lucrau în condiţii grele, uneori trebuia să ducă plugul în locul cailor.
Munceau şi părinţii mei pentru a ne creşte şi pentru a prinde ziua de mâine, se chinuiau săracii. Toate greutăţile au venit una peste alta, oamenii nu mai aveau puterea de muncă ca altă dată, mulţii au plecat din sat cu gândul că o să le fie mai bine, dar peste tot era aşa. În fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu zile şi de război şi de foamete, mă rog ca acele timpuri să nu se mai întoarcă vreodată, n-aş vrea ca nepoţii mei să trecă prin ce am trecut noi”.
Mărturii culese de Elena Creţu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu