LUPTA DE LA COŞTANGALIA

     După eşecul tentativelor din 1830 – 1831 şi 1846 de restabilire a statului polon, ce în virtutea contradicţiilor sociale şi naţionale acutizate în a II-a jumătate a secolului XVIII-lea fusese divizat de Austria, Prusia şi Rusia în zona ocupată de ruşi izbucneşte o nouă răscoală de eliberare naţională, condusă de Tadeuş Koctiuşko – erou naţional polonez. Acest eveniment a tensionat brusc situaţia politică din întreaga Europă. Împăratul francez Napoleon al III-lea a încercat să tatoneze opinia diplomaţiei europene de rezolvare a problemei polone prin adunările ad-hoc (după modelul Principatelor Române). De remarcat, că Al. Ioan Cuza a transmis prin V. Alecsandri la 30 noiembrie 1863 o scrisoare împăratului francez, în care se angaja să-i pună la dispoziţie “într-un nou război (după fostul r. cu Rusia din 1853-1856) pentru salvarea nenorocitei Polonii resursele şi armata ţării”, şi că “în caz de război franco-rus, ar dori să vadă armatele franceze în România şi să lupte alături de ele pentru liberarea Basarabiei”. 

   Incertitudinile şi expectativele ce stăruiau în mediul marilor puteri Europene, cît şi cunoaşterea duplicităţii lui Napoleon al III-lea, l-au impus pe Domnitor să renunţe la o implicare directă în răscoala poloneză, sistînd încercările unor detaşamente de polonezi de a traversa România spre Polonia în ajutorul răsculaţilor. Atitudinea sa faţă de răscoala poloneză a dezvăluit-o în depeşa telegrafică expediată prefectului judeţului Covurlui în legătură cu apariţia la Dunăre a unui detaşament de polonezi în număr de 258 de oameni: ”...Veţi pleca imediat la Satul Nou, veţi întîlni pe şeful trupei polone şi-i veţi spune că, oricare ar fi simpatiile noastre, nu vom lăsa ca ţara noastră să fie invadată de o forţă armată, hotărîţi fiind să facem să fie respectată neutralitatea noastră... Făceţi-i să înţeleagă că aşteptăm ceva mai bun de pe urma simpatiilor şi a ospitalităţii, pe care au găsit-o totdeauna la noi şi că deplîngem să vedem că, acţionînd în acest fel, ei servă de instrumente duşmanilor noştri.”

    Avînd în dotare arme de fabricaţie engleză destul de moderne pentru acea vreme, polonezii conduşi de colonelul Milkowskii, somaţi fiind, la Etulia, să depună armele, au ignorat propunerea de a se retrage peste Dunăre, şi-au continuat calea spre nord. Detaţamentul român, condus de colonelul Călinescu, i-a urmărit îndeaproape pe itinerarul Vulcăneşti – Greceni – Musait... şi, conform dispoziţiei generalului Florescu, a fost nevoit să-i atace. Lupta s-a dat cam la 2 km de satul Coştangalia, judeţul Cahul, şi a durat 5 ore. Pierderile au fost considerabile din ambele părţi: polonezii – 16 morţi, 45 rănniţi; românii – 18 morţi, 31 răniţi. „Numărul mai mare de pierderi din partea noastră sa explică prin faptul, că noi eram cei ce atacau; comportarea trupelor române a fost cu atît mai bună, cu cît ele nu mai avuseră prilejul să dea o luptă, iar adversarul era înarmat în mod superior. Părăsind morţii şi răniţii lor, polonii se îndreptară spre Leova. Călinescu, după îngrijirile date răniţilor şi îngroparea morţilor reluă urmărirea(...) Înţelegînd că împotrivirea e zadarnică şi că, în nici un caz, nu va putea străbate, prin forţă, teritoriul moldovean, comandantul polon conveni, de data asta, să depună armele. Prizonierii fură bine trataţi; ofiţerilor li se lăsară, din ordinul lui Cuza, săbiile, ei putură treptat, treptat să plece, trecînd fie în Turcia, fie în Austria. Populaţia Moldovei făcu manifestări de simpatie.” După cum va scrie mai tîrziu Milkowski, localnicii „se purtau bine cu noi şi chiar ne ajutau... pentru tot plăteam bani gheaţă... le lăsam cadouri pentru şcoli şi biserici. Populaţia locală ne aproviziona cu tot de ce aveam nevoie...” 

    Peste mai mulţi ani, în 1914, la Galaţi va fi inaugurat un monument în memoria luptei de la Coştangalia.

Monumentul soldatilor cazuţi la Costanglia

    La sfârşitul secolului XVIII, vecinii Poloniei au împărţit-o şi ocupat-o luând fiecare câte o halcă din ea. Rusia ţaristă, Prusia şi Austria imperială, au tranşat ţara panilor ca pe o plăcintă şi au pus mâna pe toate bogăţiile ei. Însă ideile luminismului şi cele ale Revoluţiei franceze au determinat în timp dezvoltarea unui foarte puternic sentiment patriotic printre polonezi, care a dus în repetate rânduri la ciocniri cu forţele de ocupaţie. Un astfel de episod s-a întâmplat în 1863, când polonezii s-au ridicat împotriva stagiului militar obligatoriu în armata ţaristă, impus de Rusia. Deşi forţele de ocupaţie erau numeroase, în mai multe oraşe poloneze a inceput insurecţia împotriva ocupanţilor. Drept urmare a declanşării revoluţiei în Polonia, mai mulţi patrioţi polonezi în frunte cu colonelul Zygmunt Milkowski au format un grup de luptători în Dobrogea, din 250 de polonezi la care s-au adăugat câte doi suporteri ai cauzei poloneze din Franţa, Anglia şi Italia, care cu sprijinul Turciei, inamicul clasic la Rusiei, s-au înarmat şi au trecut Dunărea pe la Tulcea, pentru a se îndrepta prin Moldova spre Polonia. Despre prezenţa insurgenţilor între Reni şi Ismail este înştiinţat Alexandru Ioan Cuza, care deşi simpatiza cu cauza poloneză, nu dorea să vâre România într-un conflict diplomatic cu Rusia, vecinul de la răsărit, capabil oricând să găsească un motiv de a ocupa ţara, aşa cum facuse de nenumărate ori în ultima sută de ani. Domnitorul A.I. Cuza, de comun acord cu sfetnicii săi, se vede silit astfel să solicite dezarmarea respectivului detaşament şi în acest scop trimite în seara zilei de 30 iunie/12 iulie 1863 un regiment de infanterie pentru a intercepta gruparea poloneză. Comandantul Regimentului 3 infanterie, colonelul Athanasie Călinescu însoţit de 416 soldaţi porneşte în marş spre Ismail şi în seara zilei următoare ajunge din urmă trupa poloneză. I se alătură 273 de oameni din Regimentul 6 infanterie şi un detaşament de jandarmi care a reuşit să-i oprească pentru discuţii pe insurgenţi. 

    Colonelul Călinescu a transmis solicitarea părţii române de a depune armele şi de a se întoarce la Ismail. Din păcate solicitarea părţii române este ignorată şi polonezii îşi continua drumul. Sunt ajunşi aproape de satul Costangalia şi colonelul Călinescu ordonă atacul în ziua de la 3/15 iulie 1863. Se înregistrează morţi şi răniţi de ambele părţi: românii pierd 18 soldaţi morţi şi 45 răniţi, în timp ce polonezii au avut 31 morţi şi 16 răniţi. Lupta se termina indecis şi polonezii forţează Prutul la Godesti, dar detaşamentul polonez este nou atacat şi încercuit de colonelul Călinescu la Rânzeşti la 5/17 iulie şi epuizaţi polonezii se predau fără luptă şi sunt internaţi la Cahul. 

    Deşi li s-a cerut explicit capul de către autoritatile ruse, armata română nu i-a predat, mai mult de atât cu sprijinul diplomaţilor favorabili Poloniei, luptatorilor polonezi li s-a permis să plece în Transilvania care apartinea de Austria, sau sa treaca peste Dunăre. În memoria soldatilor căzuţi în Parcul Regele Carol I, la capătul Străzii Domneasă, astăzi Parcul CFR, domnitorul Al.I. Cuza a comandat ridicarea unui monument sculptorului gălăţean Vasile Scutari, plătind pentru lucrare 1200 de galbeni. Monumentul a fost terminat dupa abdicarea lui Cuza şi oferit Primariei Galati în anul 1914. După 1948, pentru a nu irita „internationalismul proletar” impus de noua ordine, acest monument a fost demolat din dispoziţia autorităţilor comuniste.