După eşecul tentativelor din 1830 – 1831 şi 1846 de restabilire a statului polon, ce în virtutea contradicţiilor sociale şi naţionale acutizate în a II-a jumătate a secolului XVIII-lea fusese divizat de Austria, Prusia şi Rusia în zona ocupată de ruşi izbucneşte o nouă răscoală de eliberare naţională, condusă de Tadeuş Koctiuşko – erou naţional polonez. Acest eveniment a tensionat brusc situaţia politică din întreaga Europă. Împăratul francez Napoleon al III-lea a încercat să tatoneze opinia diplomaţiei europene de rezolvare a problemei polone prin adunările ad-hoc (după modelul Principatelor Române). De remarcat, că Al. Ioan Cuza a transmis prin V. Alecsandri la 30 noiembrie 1863 o scrisoare împăratului francez, în care se angaja să-i pună la dispoziţie “într-un nou război (după fostul r. cu Rusia din 1853-1856) pentru salvarea nenorocitei Polonii resursele şi armata ţării”, şi că “în caz de război franco-rus, ar dori să vadă armatele franceze în România şi să lupte alături de ele pentru liberarea Basarabiei”.
Incertitudinile şi expectativele ce stăruiau în mediul marilor puteri Europene, cît şi cunoaşterea duplicităţii lui Napoleon al III-lea, l-au impus pe Domnitor să renunţe la o implicare directă în răscoala poloneză, sistînd încercările unor detaşamente de polonezi de a traversa România spre Polonia în ajutorul răsculaţilor. Atitudinea sa faţă de răscoala poloneză a dezvăluit-o în depeşa telegrafică expediată prefectului judeţului Covurlui în legătură cu apariţia la Dunăre a unui detaşament de polonezi în număr de 258 de oameni: ”...Veţi pleca imediat la Satul Nou, veţi întîlni pe şeful trupei polone şi-i veţi spune că, oricare ar fi simpatiile noastre, nu vom lăsa ca ţara noastră să fie invadată de o forţă armată, hotărîţi fiind să facem să fie respectată neutralitatea noastră... Făceţi-i să înţeleagă că aşteptăm ceva mai bun de pe urma simpatiilor şi a ospitalităţii, pe care au găsit-o totdeauna la noi şi că deplîngem să vedem că, acţionînd în acest fel, ei servă de instrumente duşmanilor noştri.”
