,,Din acele timpuri nu ştiu prea multe, dar pot să povestesc din cele cunoscute de la părintii meii, care au fost şi ei victime ai sistemului comunist de atunci.
În anul 1940 când Basarabia a fost cedată Uniuni Sovetice, de către România, pe întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru a venit, armata română, pentru a elibera Basarabia de ocupaţiile ruseşti, acestă operaţiune, avuse loc şi la noi în sat, în anul 1940. În acelaşi an a avut loc un bombardament asupra satului, ruşii au dat bombele pentru a alunga armata română din sat. Din cele povestite de tatăl meu, atunci au murit foarte mulţi săteni nevinovaţi, care se aflau întâmplător, la momentul acela în preajma celor întâmplate pe cei decedaţi îi duceau cu căruţa. Tot în anul 1940 are loc prima deportare, în care au fost exzilaţi şi oameni din sat, fiind luaţi de NKVD, unde au fost închişi în beciurile din satul Baimaclia, acolo au fost găsite cadavre, din sat nu se ştie câte persoane au fost omorâte, doar un singur om din sat a săpat, fugind din acele beciuri, după câte mi-au spus părinţii era din familia Velciug. În anul 1941 pe data de 12-13 iunie are loc în sat o altă nenorocire, trei familii din sat, sunt ridicate pe front, bunelul meu Cioroi Constantin, împreună cu 7 membrii din familie, dintre care şi mama mea, care pe atunci avea 8 ani, bunelul meu Creţu Iacob, împreună cu 6 persoane, dintre care şi tatăl meu, care avea pe atunci 12 ani, doar 3 membrii au rămas în sat şi familia Cealîcu. Securiştii, care erau înarmaţi, au venit în toiul nopţii şi i-au luat prin surprindere, doar cu hainele care erau pe ei, altceva nu le-a mai dat voie să ieie. Tata îmi povestea că bunelul avea lacrimi în ochi când i-au luat şi nu-l mai văzuse până atunci plângând, îi era jale că lasă în urmă, munca agonisită de o viaţă şi că îi duc cine ştie unde. În aceiaşi noapte, din sat, i-au dus la staţia feroviară Bender-Tighina, de acolo bărbaţii au fost urcaţi în alt vagon, cu pretextul să semneze nişte acte, iar femeiile cu copii în alt vagon şi au fost duşi în Kazastan, vagoanele erau petru marfă, pe drum mureau oamenii, copii, iar ca să scape de cadavru îi aruncau din mers pe drum. Motivul ridicării buneiilor mei a fost unul politic, bunelul Cioroi Constantin Alexandru a fost primar în sat şi membru al partidului Ţărănist, iar bunelul Creţu Iacob Vasile, tot a fost primar în sat şi membru al partidului Cuziştilor. Judecata lor a fost în anul 1942 în iulie, pedeapsa fiind câte 5 ani de lagăr pentru fiecare, însă la scurt timp după ce au fost judecaţii au decedat ambii, din motive necunoscute... Părinţii mei au trăit în tot acest timp, într-un sătuc, numit Cealcarî, unde locuiau nemţi, cazaci, ceceni, ucraineni. Între timp, acolo, au murit 3 fraţii de a lui tata, din cauza bolilor şi a mizeriei, pentru a prinde ziua de mâine, munceau, de la mic la mare, cum ar fi îngrijitor la ferma de vite, iar plata era foarte mică, câţiva copeici. Între timp, părinţii mei Creţu Simion şi Cioroi Maria, s-au căsătorit, iar în exilul părinţilor mei m-am născut eu, un frate şi o soră care acum nu mai sunt în viaţă. În anul 1956 are loc reabilitare parţială a părinţilor mei, fără ca să se restituie averea, iar în toamna anului 1957, am venit în satul natal al părinţilor, casele buneilor rămase în sat au fost luate de KVD.
